Ziarul

marți, 9 august 2011

„Sfânta Teodora de la Sihla, floarea duhovnicească a Moldovei”,Arhimandrit Ioanichie Bălan(2)


        Peștera Sfintei Teodora este formată dintr-un coridor îngust și lung ca de 6 metri , care duce într-o mică încăpere subterană , umedă și întunecoasă . În fund se vede un fel de prispă afumată de foc , care servea sfintei de pat și de rugăciune.
        Aici s-a nevoit ea alți zeci de ani, cu trupul aproape gol, îndurând ierni geroase și veri umede , cu zile și nopți pline de ceață și întuneric. Aici a trăit Cuvioasa Teodora , uitată de lume și lipsită de orice ajutor omenesc, singură, numai cu Dumnezeu și căprioarele pădurii. Aici s-a luptat ea toată viața cu sine, cu trupul, cu frigul, cu foamea, cu gândurile și cu diavolii. Aici a vorbit Cuvioasa Teodora cu Domnul nostru Iisus Hristos prin cea mai curată rugăciune posibilă firii noastre omenești. Aici s-a săvârșit cu pace cea mai râvnitoare călugăriță a monahismului nostru și poate cea mai credincioasă fiică a neamului românesc.
       Cărările ce duc la schitul Sihla , au devenit tot mai umblate, stâncile tot mai cunoscute. Peștera a devenit un mic paraclis, un altar de rugăciune pentru toți. Iar alături, fântâna Sfintei Teodora, săpată în creștetul unei stânci , a dobândit un rol binefăcător. De bolta peșterii , trecătorii au atârnat o mică candelă legată cu sârmă. Pe peretele jilav au fixat o icoană cu chipul cuvioasei , iar pe lespedea de piatră unde sfânta a trecut la Domnul , au pus un sfeșnic de lemn. Nimic împodobit. Totul plin de simplitate și smerenie , care te îmbie la rugăciune și la cugetare.

      Sfânta Teodora care s-a nevoit în peștera de la schitul Sihla, s-a născut în satul Vânători - Neamț în prima jumătate a secolului al XVII-lea. Tatăl său se chema Ștefan Joldea și era „armaș” - un fel de paznic - al Cetății Neamțului.
       Părinței Teodorei erau foarte credincioși. Ei au mai avut o fiică care se chema Marghiolița , care moare în fragedă vârstă. Faptul acesta a zguduit puternic sufletul părinților și mai ales al Teodorei. Astfel înțelege ea cât de trecătoare este viața aceasta.
      Rămasă singură la părinți, Teodora a fost crescută în frică de Dumnezeu . Mama ei o iubea mai mult decât orice pe lume. O învăța să postească, să se roage mult, mai ales să citească la Psaltire, să facă milostenie cu săracii care veneau la poarta casei , să fie mereu tăcută, smerită și ascultătoare. În fiecare sărbătoare și Duminica , Teodora se ducea la biserică cu mama ei.

     Judecățile lui Dumnezeu sunt adânc mult. Ele sunt întotdeauna diferite de cele ale oamenilor. Dumnezeu pe cel mândru îl lasă să cadă, să se smerească. Pe cel râvnitor îl lasă o vreme în necaz, ca mai mult să râvnească. Iar pe cel ce se roagă îl lasă uneori fără răspuns, ca mai tare să strige. O încercare ca aceasta a pătimit și fericita Teodora.
      Teodora era singura speranță a părinților ei bătrâni. Părinții au hotărât să o căsătorească cu un tânăr, de loc din Ismail, care se pripășise cu rânduiala lui Dumnezeu în satul Vânători. Era de altfel credincios, iubitor de Dumnezeu și milostiv.
      S-au conoscut întâi la biserică. Și tot acolo, în fața lui Hristos, s-au unit prin taina nunții. Astfel Teodora, ca o ascultătoare ce era, frângându-și voința, s-a supus întru toate părinților ei. Pentru aceea și Dumnezeu o acoperea cu darul Duhului Sfânt.
      Teodora s-a căsătorit, dar inima ei a rămas credincioasă lui Hristos. Ea nu putea uita niciodată făgăduința ei de a se duce într-o mănăstire. Ea nu voia să renunțe la această jertfă pe care i-o cerea conștiința. Pentru aceea i-a și spus soțului:
     „- Să știi, eu mă căsătoresc pentru porunca părinților mei, dar până la urmă tot la mănăstire mă voi duce!”
     Aceste cuvinte nu numai că nu au tulburat pe soțul ei, ci dimpotrivă, ele au format o înțelegere duhovnicească , care trebuia cândva împlinită.
    După moartea părinților ei au trăit pentru un timp în cetatea Ismail, de unde era soțul. După o scurtă vreme, soțul ei, văzând râvna soției, lacrimile, credința, ostenelile ca și ascultarea ei și mișcat de Duhul Sfânt, s-a hotărât să o lase la mănăstire și chiar el singur să o urmeze mai târziu. Inima lui era câștigată. Fericita Teodora plângea de bucurie și cu lacrimi mulțumea Domnului.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu