În puținătatea cunoștințelor mele teologice, mi-am pus de-a lungul anilor zeci de întrebări legate de propria mea suferință, căci m-am născut și am dobândit de-a lungul timpului o serie însemnată de suferințe care m-au afectat, fiind fragilă , sensibilă; mulți dintre semeni au râs văzând un om tânăr bolnav sau s-au uitat cruciș, dar eu am căutat explicații mai departe în cărțile pe care le-am citit, în predicile duhovnicilor noștri, în puterea de a suporta a marilor sfinți, de multe ori am plâns căci și acesta face bine sau am căutat alinare la bunul Dumnezeu, l-am rugat fierbinte, cu lacrimi în ochi să-mi aline o suferință sau alta, și cea mai bună alinare am găsit-o la Cel ce a creat lumea și are o explicație divină, și nu una omenească. Dar să nu credeți că această împăcare cu propria suferință am avut-o dintotdeauna, de câte ori nu am strigat disperată : de ce Doamne? de ce această suferință? de ce mereu suferință?
Acum după atâta experiență, știu că sunt tot mai fragilă căci am fost aleasă să fiu așa, nu pentru păcatele mele sau ale părinților sau ale străbunilor mei, am înțeles că Dumnezeu nu mă pedepsește pentru că aș fi rea , ci sunt așa pentru a fi bună, sunt așa pentru a înțelege suferințele oamenilor, încerc mereu să-i ajut cu o alinare, cu o vorbă bună, sunt așa pentru a urma o cale dreaptă și nu una rătăcită, sunt așa pentru a-mi întări și mai mult credința. Am văzut mulți oameni credincioși sănătoși, puternici și mulți oameni credincioși bolnavi și slabi ca mine. Poate singura diferență între noi e că cei bolnavi au puterea de a se transpune, sunt mai sensibili la suferința celorlalți. Poți să înțelegi mai ușor durerea celuilalt pentru că o trăiești. Și mai există un secret, e ca o taină, fără încercări nu poți să te înalți, nu poți să te smerești și fără să urci nu există credință , e ca și cum plutești pe un ocean fără orizont. De aceea am început de-a lungul timpului să accept suferința chiar dacă mă doare mai mult decât pot exprima în cuvinte uneori, și am acceptat deplin această suferință acum câțiva ani când am trecut printr-o încercare foarte grea, când am ieșit din ea m-am născut a doua oară împreună cu IUBIREA necondiționată pentru Dumnezeu. A fost dură și lungă acea expierență și mi-am dat seama că nu am dreptul să ripostez pentru că nu-mi place ceva, eu am ales o cale și trebuie să am răbdarea și tăria de a suporta și ce este greu căci dragii mei așa cum viața este o luptă , așa cum pentru un examen ne pregătim , ne zbatem, facem eforturi și obținem la final bucuria obținerii lui, așa și credința are etapele ei, are capcanele ei, are zbaterile ei, și , fără îndoială, are reușita ei. Când din sufletul tău invadează bucuria unei împliniri duhovnicești, când din ochii tăi apar lacrimile de izbândă după o încercare, poți fi sigur că ai mai parcurs o treaptă către Dumnezeu și când ÎL AI PE EL, AI TOTUL! Am vorbit din nou despre suferință, nu pentru că este trofeul meu, nu este examenul pe care îl trec în orice zi al existenței, nu este capcana de care mă pot debarasa, face parte din eu-l meu și dacă aș putea m-aș debarasa de ea dar numai pe calea lui Dumnezeu și pentru asta sunt conștientă că atâta timp cât o vreau departe pe suferință mai am de parcurs trepte spre mântuire, deocamdată sunt în etapa acceptării și a admiraței sfinților pentru că ei o doreau, deci calea e lungă... am vorbit din nou despre suferință pentru că am citit pe CRESTINORTODOX.RO un articol Suferința nu este pedeapsă divină și voi puncta câte ceva din ideile prezentate acolo.
Mulți dintre noi vedem încercările vieții ca pedepse divine (boală, moarte prematură, calamități). Ne gândim că suferința este o plată a păcatului sau e o purificare prin care sufletul trebuie să treacă pentru a atinge desăvârșirea. Biserica Ortodoxă nu susține aceste idei . Există o rugăciune pentru ilustrarea „teologiei suferinței” în Molitfelnic :„Tu care pedepsești și iarăși tămăduiești, și dai pedeapsă cu bunătate și cu iubire de oameni, nu ca să pierzi zidirea mâinilor Tale , ci mai mult, ca să o aduci la frumusețea cea dintâi și la starea cea aleasă de la început , pe care am pierdut-o prin slăbiciunea minții și prin sfatul vrăjmașului , vrând iarăși a se ridica și în tot chipul purtând grija să scapi ce a mai rămas din căderea aceea.” Noțiunea de pedeapsă nu denotă un aspect juridic , ci mai ales unul viu, relațional. Pedeapsa divină se arată a fi o realitate antinomică. În cazul lui Dumnezeu, pedeapsa nu este amestecată cu ură , nefiind o manifestare a răzbunării. Din contra, Dumnezeu pedepsește și tămăduiește”. Ba chiar, „pedepsește cu bunătate și iubire de oameni”.
Ortodoxia a preferat dintotdeauna cuvântul „încercare” celui de „pedeapsă” pentru a face referire la această manifestare a proniei dumnezeiești. Dumnezeu trimite încercări asupra noastră mustrându-ne cu dragoste de părinte: „Certând m-a certat Domnul, dar morții nu m-a dat”(Ps. 117, 18). Nu ne dă morții deoarece „nu voiește moartea păcătosului , ci să se întoarcă și să fie viu”.
Încercările dumnezeiești sunt întotdeauna parte a pedagogiei divine. De aceea, greșim atunci când ne raportăm numai la încercări, pierzând din vedere binefacerile primite de la Dumnezeu prin ele. Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune că Dumnezeu îngăduie „încercări , ocări peste capul nostru , cu rostul ca să ne scârbim de noi înșine și să ni se tocească tot gustul de cele de aici , căci altfel nu putem muri nouă înșine.”
Tot Sfântul Maxim afirma că :„multe din cele ce ni se întâmplă, ni se întâmplă spre îndreptarea neatenției prezente sau spre ocolirea păcatelor viitoare”.
Suferința nu este mântuitoare decât atunci când este asumată. Și poate fi asumată doar când aduce în noi pocăință. În acest sens, Sfântul Marcu Ascetul ne spune: „precum celor ce s-au hrănit fără socoteală le folosește absintul amar , așa celor cu puteri păcătoase le e de folos să pătimească rele. Căci leacurile acestea pe cei dintâi îi fac sănătoși, iar pe ceilalți îi pregătesc spre pocăință”. Termenul grec metanoia , tradus prin „pocăință”, înseamnă de fapt o „schimbare a minții”, o întoarcere a acesteia de la păcat spre Dumnezeu.
Plata păcatului este moartea, în sensul de consecință naturală , nu de pedeapsă. Hristos Însuși a suferit și a murit pentru noi , fiind „fără de păcat” dar și „fără de moarte”. De aceea și calea către Împărăția Cerurilor nu ne-a fost deschisă de către El prin pedeapsă , ci prin iubire: „În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârșită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârșit în iubire. Noi iubim pe Dumnezeu , fiindcă El ne-a iubit cel dintâi. (Ioan 4; 16-19)
Numeroși sfinți au avut la rândul lor de făcut față multor boli cu toate că duceau o viață plină de sfințenie. Aceștia, oricât de bolnavi erau sau oricâtor altor încercări erau supuși, nu se arătau lipsiți de bucurie. În aceasta se arată măreția creștinismului , în faptul că poate exista bucurie până și în suferință. Împreună cu Hristos , în fiecare dintre noi, oricât de neputincioși am fi , se manifestă biruința vieții asupra morții.
Părintele Paisie Olaru ne arată în puține dar minunate cuvinte că suferința nu este pedeapsă: „Nu uita că Domnul, pe cine iubește, îl încearcă, ca mai mult să fie aproape de El. Să ne bucurăm și să mulțumim bunului și înduratului Dumnezeu pentru toate. De frica bolii șa a altor încercări „nu ne vom teme, nici ne vom tulbura, căci cu noi este Dumnezeu!”
De aceea , nu atât mulțimea încercărilor trebuie să ne pună pe gânduri , cât lipsa lor.
