Recent am evaluat o unitate de învățare la română care includea și lecțiile „Cetatea lui Bucur”, Dumitru Almaș și „Fram, ursul polar”, Cezar Petrescu. Așa cum m-am obișnuit mă bucur de calificativele de F.B. și în același timp mă distrez de perluțele elevilor mei. De exemplu la întrebarea: „De unde vine numele capitalei țării noastre?” am primit și răspusurile: de la Fram:) , de la Cetatea lui Bucur:) .
În textul „Cetatea lui Bucur” descoperim și versurile:
„Dâmboviță apă dulce,
Cin te bea nu se mai duce.”
Nu mă îndoiesc de aceste versuri, dar astăzi voi aminti un eveniment tragic al capitalei țării noastre, și anume cutremurul din 4 martie 77. Aveam un anișor și trăiam pe meleaguri ieșene, probabil în bebelușenia mea am simțit cutremurul ca pe un legănat mai puternic, însă în alte colțuri de țară el a avut consecințe dezastruase.
Ora 21.21, 56 secunde, 7,2 grade pe scara Richter, morți 1 391 oameni în capitală( 1 570 toată țara), răniți 7 596 bucureșteni, peste 70% din pagubele totale au fost produse în București însumând 1,4 miliarde dolari SUA, 33 de blocuri mari s-au prăbușit.
La câteva ore a intervenit armata, iar salvarea din dărămâturi se făcea în funcție de strigătele de ajutor. Însă după o perioadă soții Ceaușescu au dat dispoziție să nu se mai caute supraviețuitori și cadavre și s-a intrat la nivelarea locurilor afectate cu buldozerul și la plantarea de gazon.
La Continental a venit o mamă și a implorat-o în genunchi pe Elena Ceaușescu: „vă rog, că eu simt că copilul meu trăiește”. Acesta e un caz fericit pentru că acel copil a fost găsit.
Cadavrele, bucăți din acestea au fost cărate la Ghencea II, înmormântate la grămadă cu câte o cruce.
Acum, după 34 de ani, ca adult realizez ce groază a trăit Bucureștiul în acea perioadă.
Mulți dintre cititori vor pune întrebarea: De ce a permis Dumnezeu această tragedie? Iar eu voi răspunde ca și altă dată că Dumnezeu nu e dictatorul care a poruncit să nu se mai caute supraviețuitori, că Dumnezeu suferă pentru că ne iubește și ne susține în suferințele noastre și în marile tragedii ale vieții, că tot ce s-a întâmplat rău pe Pământ nu e o pedeapsă divină, că a noastră gândire vis-a-vis de un eveniment nu se întrepătrunde cu gândirea Lui Dumnezeu.
Și totuși mulți ar striga de ce au murit atâția oameni în cutremurul din 77, de ce o capitală a trebuit să se reconstruiască din temelii, de ce a trebuit să sufere atâția supraviețuitori ?
Am citit un articol intitulat: „Cutremurul, pedeapsă a lui Dumnezeu” unde se notau întrebări de genul: „Când vezi mii de oameni morți, sute de răniți( cazul cutremurului din Haiti) , nu poți să nu te întrebi: Unde este Dumnezeu? Cumva Dumnezeu ia pauze în iubire? Sunt lucruri în natură care se petrec fără voia Lui?”
De aici s-au născut sau se vor naște mai multe puncte de vedere:
1. Sunt oameni care afirmă că Dumnezeu a îngăduit cutremurul pentru îndreptarea omului.
2. Alții spun că Dumnezeu a devenit gelos pe faptul că omul nu-L mai iubește și astfel l-a pedepsit.
3.Și mulți se gândesc la sfârșitul lumii căci planeta a explodat de evenimente negative aproape de necontrolat.
Noi cei ce trăim în Hristos simțim că Dumnezeu este iubire și nu există moment când El își pierde acest atribut.
La fel de adevărat este că tot ce se petrece în această lume este cu îngăduința Sa. Înseamnă că Dumnezeu putea să împiedice apariția cutremurului sau să limiteze numărul victimelor . Deci Dumnezeu a acceptat distrugerea Creației Sale și îngăduie asta în continuare.
Părintele Stăniloae preciza: „Chiar dacă Dumnezeu , dintr-un motiv sau altul, a hotărât sfârșitul , noi oamenii îi putem întoarce hotărârea!” Dacă ne amintim de întâmplarea din Vechiul Testament cu cetatea Ninive, profetul Iona, putem fi îndrăzniți a afirma că: „putem întoarce hotărârea lui Dumnezeu”.
De multe ori părinții noștri în biserici ne învață să nu cădem din credința noastră crezând în ce se anunță prin mass-media pentru viitor: cutremure, războaie, uragane, foamete etc. Numai Dumnezeu știe când va veni sfârșitul , când va hotărî schimbarea ordinii lumii.
Sfârșitul înseamnă nu aruncarea trupurilor victimelor cutremurului din 77 la groapa comună din Ghencea II, ci obținerea unui loc în Împărăția lui Dumnezeu pentru a trăi veșnic , pentru asta trebuie să avem speranță precum mama copilului care și-a recuperat fiul din dărămături după zece zile , trebuie să avem nădejde și să luptăm pentru mântuirea noastră și să înțelegem că trupul poate să-și găsească sfârșitul în orice moment fie printr-o moarte normală, fie printr-un eveniment comun, dar ceea ce rămâne sunt faptele noastre și sufletul care se desprinde de trup pentru o viață nouă .
E dureros când pierdem pe cineva, e și mai dureros când mor mii de oameni , dar cine a reușit să înțeleagă sau să simtă că e o despărțire doar de trup , se roagă pentru cei ce mor și transformă lacrimile în speranța reîntâlnirii într-o lume unde suferința, necazurile, neajunsurile nu vor mai exista căci sufletul nu are nevoie de hrană , de haine , de bani, de putere etc.
Dumnezeu să-i ierte pe morții cutremurului din 77 și sperăm că mulți vor găsi un loc al Luminii!
La câteva ore a intervenit armata, iar salvarea din dărămâturi se făcea în funcție de strigătele de ajutor. Însă după o perioadă soții Ceaușescu au dat dispoziție să nu se mai caute supraviețuitori și cadavre și s-a intrat la nivelarea locurilor afectate cu buldozerul și la plantarea de gazon.
La Continental a venit o mamă și a implorat-o în genunchi pe Elena Ceaușescu: „vă rog, că eu simt că copilul meu trăiește”. Acesta e un caz fericit pentru că acel copil a fost găsit.
Cadavrele, bucăți din acestea au fost cărate la Ghencea II, înmormântate la grămadă cu câte o cruce.
Acum, după 34 de ani, ca adult realizez ce groază a trăit Bucureștiul în acea perioadă.
Mulți dintre cititori vor pune întrebarea: De ce a permis Dumnezeu această tragedie? Iar eu voi răspunde ca și altă dată că Dumnezeu nu e dictatorul care a poruncit să nu se mai caute supraviețuitori, că Dumnezeu suferă pentru că ne iubește și ne susține în suferințele noastre și în marile tragedii ale vieții, că tot ce s-a întâmplat rău pe Pământ nu e o pedeapsă divină, că a noastră gândire vis-a-vis de un eveniment nu se întrepătrunde cu gândirea Lui Dumnezeu.
Și totuși mulți ar striga de ce au murit atâția oameni în cutremurul din 77, de ce o capitală a trebuit să se reconstruiască din temelii, de ce a trebuit să sufere atâția supraviețuitori ?
Am citit un articol intitulat: „Cutremurul, pedeapsă a lui Dumnezeu” unde se notau întrebări de genul: „Când vezi mii de oameni morți, sute de răniți( cazul cutremurului din Haiti) , nu poți să nu te întrebi: Unde este Dumnezeu? Cumva Dumnezeu ia pauze în iubire? Sunt lucruri în natură care se petrec fără voia Lui?”
De aici s-au născut sau se vor naște mai multe puncte de vedere:
1. Sunt oameni care afirmă că Dumnezeu a îngăduit cutremurul pentru îndreptarea omului.
2. Alții spun că Dumnezeu a devenit gelos pe faptul că omul nu-L mai iubește și astfel l-a pedepsit.
3.Și mulți se gândesc la sfârșitul lumii căci planeta a explodat de evenimente negative aproape de necontrolat.
Noi cei ce trăim în Hristos simțim că Dumnezeu este iubire și nu există moment când El își pierde acest atribut.
La fel de adevărat este că tot ce se petrece în această lume este cu îngăduința Sa. Înseamnă că Dumnezeu putea să împiedice apariția cutremurului sau să limiteze numărul victimelor . Deci Dumnezeu a acceptat distrugerea Creației Sale și îngăduie asta în continuare.
Părintele Stăniloae preciza: „Chiar dacă Dumnezeu , dintr-un motiv sau altul, a hotărât sfârșitul , noi oamenii îi putem întoarce hotărârea!” Dacă ne amintim de întâmplarea din Vechiul Testament cu cetatea Ninive, profetul Iona, putem fi îndrăzniți a afirma că: „putem întoarce hotărârea lui Dumnezeu”.
De multe ori părinții noștri în biserici ne învață să nu cădem din credința noastră crezând în ce se anunță prin mass-media pentru viitor: cutremure, războaie, uragane, foamete etc. Numai Dumnezeu știe când va veni sfârșitul , când va hotărî schimbarea ordinii lumii.
Sfârșitul înseamnă nu aruncarea trupurilor victimelor cutremurului din 77 la groapa comună din Ghencea II, ci obținerea unui loc în Împărăția lui Dumnezeu pentru a trăi veșnic , pentru asta trebuie să avem speranță precum mama copilului care și-a recuperat fiul din dărămături după zece zile , trebuie să avem nădejde și să luptăm pentru mântuirea noastră și să înțelegem că trupul poate să-și găsească sfârșitul în orice moment fie printr-o moarte normală, fie printr-un eveniment comun, dar ceea ce rămâne sunt faptele noastre și sufletul care se desprinde de trup pentru o viață nouă .
E dureros când pierdem pe cineva, e și mai dureros când mor mii de oameni , dar cine a reușit să înțeleagă sau să simtă că e o despărțire doar de trup , se roagă pentru cei ce mor și transformă lacrimile în speranța reîntâlnirii într-o lume unde suferința, necazurile, neajunsurile nu vor mai exista căci sufletul nu are nevoie de hrană , de haine , de bani, de putere etc.
Dumnezeu să-i ierte pe morții cutremurului din 77 și sperăm că mulți vor găsi un loc al Luminii!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu