Final de vară

      Nu ador vara, dar îmi place că lenevesc mult, mă plimb mult și nu mi-e frig:)
      Acum că se termină trăiesc 2 sentimente diferite: o regret căci vor  veni zile scurte, ploioase, friguroase și pentru că nu mai sunt libertină, mă voi uita mereu la ceas pentru a mă încadra în timp în activitățile mele; îi spun pa căci nu mă voi sufoca cu canicula ei și voi deveni și eu conștientă din nou că nu putem lenevi la nesfârșit, ne cheamă datoria.

 Din Parcul Catedralei

Ultima mea pasiune, nu e glumă, mașinuța aceasta mi-e tare simpatică și mă joc cu ea, adică e jucăria mea

 Alte ipostaze din Parcul Catedralei

„Pelerinul român”, Diacon Gheorghe Băbuț (1)

Nu am mai răsfoit demult această carte și cum zilele acestea sunt nostalgică( trebuie să mă rup de amintirile de la fosta școală, trebuie să spun adio verii, concediului și programului comod de vacanță) și nu am inspirație pentru a prezenta ceva deosebit, m-am gândit că această carte mă va trezi puțin la realitate. Cred că am citit cu ani în urmă „Pelerinul rus” de la o colegă și cum nu am găsit în librărie acea carte, mi-am cumpărat-o pe aceasta pe 9 mai 2004, din Iași, Editată de Mănăstirea „Portărița”. Cartea este structurată pe capitole mari: „Biserica ortodoxă”, „Rugăciunea noastră”, „Despre familia creștină”, „Viața Părintelui Cleopa”, „Moartea omului”, „Pelerin prin locurile sfinte”, „Apocalipsa”, „Pelerinii Oradiei”, „Sfaturi practice pentru creștinii ortodocși români”, fiecare capitol cuprinde subcapitole.

Iată ce îndemn primim de la autor: „Românule ortodox, adapă-te din Izvoarele calde, limpezi și cristaline ale „Mamei tale”, Biserica Domnului nostru Iisus Hristos și așa călătorind vei sosi la ceruri. Așa cum spune Sf. Apostol Pavel : Neprivind noi la cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd , fiindcă sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd sunt veșnice.”(II Cor. 4,18). „Pelerinul ” ești tu și eu , diaconul Gheorghe Băbuț Nemonahul, Păcătosul de la „Biserica cu Lună”, din Oradea.”

Din Prefață scriu unul din citatele importante ale Bibliei: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia Crucea și să-mi urmeze mie(Mt. 16,26).”

„Cititorule, lucrarea de față „Pelerinul român” este o încercare de imitare a „Pelerinului rus”, lucrare apărută cu mulți ani înainte , în care rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase , Fiul lui Dumnezeu , miluiește-mă pe mine păcătosul” și-a arătat efectul unirii mistice cu Hristos, unirea totală a sufletului cu Dumnezeu. „Pelerinul Român” este o lucrare , în care marii duhovnici români , ne arată cum practică ei această rugăciune, chemându-ne și pe noi la practicarea acestei Rugăciuni, ne cheamă să ne unim împreună cu ei , prin această rugăciune , cu Hristos Dumnezeul nostru. Spre deosebire de Pelerinul rus , acest Pelerin român , colindă pământul românesc , ca și o albină , și în acest pelerinaj adună nectarul duhovnicesc spre mântuire. ”

„Explicarea Sfintei Liturghii, Protosinghel Nicodim Măndiță” (7)

      Participarea la „dulcea minune” - Sfânta Liturghie mă face mereu să mă gândesc la această carte care ne luminează cu ce se întâmplă în biserică la această sfântă slujbă.

                                                                CAPITOLUL VI
               SFÂNTA LITURGHIE A CREDINCIOȘILOR CU ÎNSEMNĂTATEA EI
                  (De la Liturghia celor Chemați și până la Simbolul Credinței, inclusiv)

       1. Cu ce cuvinte se începe Dumnezeiasca Liturghie a credincioșilor? A treia parte a Dumnezeieștii Liturghii, sau Liturghia credincioșilor , se începe cu aceste cuvinte: „Câți suntem credincioși, iară și iară cu pace Domnului să ne rugăm”. Credincioșii trebuie să fie în pace cu Dumnezeu , cu aproapele și cu sinele. Pentru a cere de la Dumnezeu cele de folos și pentru a dobândi ceea ce cerem , trebuie ca noi să avem pace cu Dumnezeu. Această pace se păstrează prin împlinirea poruncilor Lui. Credinciosul poet al Germaniei , Goette zice: „Omul trebuie să fie nobil , gata de a ajuta și bun”. Cu astfel de oameni creștini , se întemeiază Împărăția lui Dumnezeu pe pământ.

Sunt atâtea învățăminte în această carte încât mi-e greu să selectez doar câteva, căci scopul rezumatului acestor cărți este pe de o parte să lecturăm cu plăcere învățătură religioasă, iar pe de altă parte este să trăim ceea ce citim, în cazul acesta inima nostră vibrează de căldură către Hristos și ne îmbie să participăm la Sfinta Liturghie.

      Marele gol al inimii nu-l poate umple nimeni și nimic, fără numai Dumnezeu , Care a făcut-o , cu venirea și prezența Sa. Numai Dumnezeu cel nemărginit , Care ne-a zidit pe noi, poate umple golul inimilor noastre cu pacea și fericirea pe care le aduce cu Sine în noi, de-L vom iubi, împlinind poruncile Lui.

      „Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru”, zice Domnul. Întoarce-te la Dumnezeu din toată inima ta, lasă la o parte lumea aceasta atât de păcătoasă , și atunci sufletul tău va găsi liniștea dorită. Nu te frământa cu lucruri trecătoare! Gândește-te totdeauna numai la mântuirea sufletului și atunci vei vedea Împărăția lui Dumnezeu pogorându-se înăuntrul tău. Împărăția lui Dumnezeu e liniște și bucurie în Duhul Sfânt , tocmai ceea ce n-au păcătoșii. Domnul Iisus va veni la tine și te va mângâia , dacă ai pregătit înăuntrul tău , un loc pentru El. Mărirea și frumusețea Sa sunt lăuntrice ; ascunzișurile inimii tale îi plac Lui. Adeseori El cercetează lăuntrul tău ; vorba Lui e dulce , iar mângâierea plăcută ; liniștea adusă de El e nesfârșită , iar bunăvoința este nespus de mare. Suflet credincios! Pregătește-ți inima pentru Domnul , căci El vrea să vină și să locuiască înăuntrul tău!

       2. Ce face preotul în timpul acesta? Preotul se roagă pentru toți credincioșii , citind în taină prima rugăciune a credincioșilor.

        Urmează două ectenii, ecfonismul, cântarea heruvimică, ieșirea cu Sfintele Daruri, Crezul.

Sfântul Fanurie

Chiar dacă în calendar nu e sărbătoare, unul din sfinții zilei este Sfântul Mare Mucenic Fanurie. Eu îl știu din Acatistier și din ce am mai citit, este vindecător de boală , am înțeles că și bolnavii de cancer îl au mijlocitor în rugăciunile lor.

S-a născut în Grecia, fără a se consemna data nașterii, într-o familie cu 12 frați.

A dus o viață aspră în pustie mâncând o dată la trei zile. Prin rugăciune a adus tămăduire surzilor, orbilor, botezându-i și învățându-i dreapta credință. Cu toate că săvârșise atâtea minuni , este nevoit să părăsească cetatea, din cauza răutății oamenilor. Aceștia spuneau că minunile săvârșite de el nu sunt făcute cu ajutorul lui Dumnezeu , ci al demonilor. Se pare că ajunge în Egipt, unde o readuce la viață pe fiica regelui. În urma acestei minuni , împăratul și slujitorii săi au primit botezul.

După o vreme, vrăjitorii din Egipt s-au ridicat împotriva lui Fanurie și astfel , sfântul a fost supus la multe chinuri : i s-au tăiat mâinile și degetele de la picioare, urechile, i s-au smuls dinții, a fost bătut cu pietre, ca în cele din urmă să i se taie capul.

Moaștele Sfântului Fanurie au fost descoperite de câțiva păstori, în jurul anului 1500, într-o peșteră. Alături de moaștele sale , au găsit și o piele de animal pe care era scrisă viața Sfântului Fanurie.

„Împovărați de multe păcate și ispite vătămătoare fiind, altă nădejde nu avem afară de tine, mângâierea celor necăjiți; deci te rugăm să fii mijlocitor pentru sufletele noastre spre a cânta cu tine lui Dumnezeu :Aliluia!”

Condacul al 3-lea din Acatistier

Tăcerea

Se pot spune multe despre tăcere, acum s-a născut ideea de a scrie despre această temă fiind intrigată de comportamentul unor oameni. Când observ că oamenii își pierd dramul de omenie pe care îl avem cred cu toții ca un dar ceresc, mă retrag în tăcere, unii ar zice că e lașitate sau vreo altă slăbiciune, eu o numesc înțelepciune, de fapt tăcerea face parte din mine, mă simt bine să tac, vorbesc doar când e necesar.

Citeam zilele acestea un articol intitulat tot „Tăcerea” prin care se spunea că / „cuvinele multora dintre noi sunt rodul unei stări de cădere din normalitate . Amăgim, mințim, judecăm, dăm naștere unei lumi false în relații. Recuperarea firescului, a adevăratului chip din noi, se poate face prin tăcere. Scopul tăcerii nu este să uiți cuvintele, să rămâi fără grai, ci să păstrezi sufletul netulburat și neclătinat . Tăcerea înseamnă mai mult decât a nu vorbi , este o luptă neîncetată în păzirea inimii și a minții. Astfel, tăcerea nu se rezumă la a asculta ceea ce ne înconjoară: curgerea apelor, foșnetul frunzelor, adierea vântului, etc. Scopul tăcerii este întâlnirea și unirea cu Dumnezeu. Iar cel ajuns la adevăratul sens al tăcerii, vorbește așa cum i-ar fi grăit Dumnezeu , plin de iubire și de bucurie. Nu mai vorbește niciodată de la sine , ci întotdeauna vorbește numai ceea ce-l da Duhul”.

Îmi pare rău când sunt pusă în situații penibile ca cea de aseară , când unii oameni împinși de gânduri răutăcioase, acaparatoare, văd în comportamentul meu retras, discret, cu bun simț, un comportament de neglijență, și inventează tot felul de aberații...dar eu cred că răspunsul meu, tăcerea, e o soluție de a lăsa ca timpul să mai șteargă din penibilitățile oamenilor. Cine vrea să mă cunoască trebuie să aibă capacitatea de a-mi privi sufletul, de a-mi îmbrățișa suferința( căci am perioade ca cea de acum când sufăr fizic destul de mult și nu am nevoie de lecții morale de la oameni care nu duc o viață în tăcere), de a mă iubi și respecta ca om fără condiționări și invenții penibile, căci, fără îndoială sunt capabilă să dăriuesc iubire și respect fără să inventez aberații .

Vreau să punctez ceva mult mai important decât calitățile și defectele noastre, cine mă iubește și/sau respectă a reușit să înțeleagă că aceste sentimente se formează pentru că cel sau cea în cauză și-a dat seama că la mine dragostea pentru semeni e foarte importantă și că se naște din dragostea pentru Hristos , imi place să am relații bune cu toți căci așa ne învața Hristos , dar atunci când oamenii greșesc și văd în relații un profit sau un mod de a acuza ca în instanță fără a trece prin filtrul rațiunii greșelile sau faptele, atunci modalitatea firească de a nu cădea într-o relație de rătăcire este să taci, căci tăcerea înseamnă și respect, și rațiune, și dragoste de Hristos în acest caz. E adevărat că așa am pierdut cea mai bună prietenă a copilăriei, așa am pierdut prima iubire etc., și m-a durut orice pierdere căci investim sentimente, creăm amintiri, dar nu putem trăi în relații false sau în relații forțate, nu putem trăi numai când o ființă dăruiește, lucrurile negative se simt, se descoperă, unii nu fac din viață decât un profit și în societatea noastră e aproape necesar să te formezi profitor, nu acuz, nu judec, nu înlătur, ci doar trag concluzii căci un profitor nu poate trăi cu Hristos, de aceea relațiile merg sau nu, sunt calde, armonioase sau reci și sarcastice.

Eu vreau să trăiesc în armonie cu toți oamenii! Să formez cu ei cele mai frumoase relații! Dar atunci când nu merg relațiile să știți că oricât le-am forța nu se leagă pentru că undeva , la una din părți nu trăiește și Hristos. Acesta este adevărul , nu aberațiile inventate cu răutate, cu dușmănie.

Dacă tot am vorbit de tăcere, privită religios, voi face o recomandare de carte filosofică, „Arta tăcerii” (Savoir se taire), B. Blanchard pe care am cumpărat-o cu mulți ani în urmă, poate cu 15 ani, de la o librărie ieșeană și care m-a urmărit mereu, poate și pentru că sunt un om care iubește tăcerea.

„Între a tăcea și a ști să taci este o deosebire al cărei obiect face teza celor ce vrem să expunem”.

„A ști să taci nu înseamnă că nu ai nimic de spus. Nici că nu ai avea curajul de a vorbi. Nu înseamnă că ai fi îngâmfat și că n-ai vrea să vorbești”.

„A ști să taci înseamnă a nu rosti cuvintele ce-ți vin pe limbă pentru că socotești că nu e momentul potrivit”.

„Tăcerea mai e și o dovadă de respect.”

„Sunt cazuri când a ști să taci înseamnă a ști să-ți faci datoria.”

„Cel care știe să tacă cunoaște bine inima omenească și face efortul de a nu se lăsa pradă acelei înflăcărări de moment care te duce mai departe decât ai intenționat.”

„Tăcerea este una din acele binefăcătoare emanații ale cărei nevăzute și totuși suverane efecte înviorează slăbiciunile , reface vigoarea sufletească și ne copleșește cu bucuriile seninătății, împăcării cu sine și calmului interior.”

„Ne vorbeste Părintele Cleopa” , volumul 2

Am scris despre primul volum la începutul acestui blog, în primele zile.
A venit rândul celui de-al doilea volum.
L-am cumpărat de la Mănăstirea Sihăstria, 26 iunie 2005, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2004.

     Cartea este structurată pe mici capitole sau povestioare, părintele ne vorbește despre Sfânta Spovedanie, Sfânta Împărtășanie, Sfânta Cruce, despre dragostea de  Dumnezeu, despre felul lacrimilor, despre moarte, despre Rai, despre iad, Judecata de apoi.

       Câteva condiții pe care trebuie să le împlinească spovedania:

        - să se facă înaintea duhovnicului;

        - să fie completă;

        - să fie făcută de bună voie;

        - să fie făcută cu umilință;

        - să nu fie prihănitoare, adică să nu dăm vina pe nimeni;

        - să fie dreaptă;

        - să fie hotărâtoare.

      - Dar ce încredere avem că ni s-au iertat toate păcatele prin spovedanie?

      - Dar dumneata dacă ai spălat o rufă bine și dacă se mai murdărește , nu o speli din nou? Precum cămașa trebuie spălată , așa și sufletul trebuie spălat mereu prin deasa spovedanie. O dată în an se face spovedania generală din nou.

       Cum ne întoarcem către El cu lacrimi, cu părere de rău, cu spovedanie curată, ne și iartă. Cine are păcate mai grele trebuie să facă oleacă de canon, că Dumnezeu totdeauna este gata să ne primească și să ne ierte, căci suntem zidirea Lui.

       Taina Mărturisirii sau a Spovedaniei este una din cele șapte Taine și cuprinde patru părți:

        - prima parte este durerea inimii pentru păcate;

        - a doua este spovedania prin grai viu la duhovnic ;

        - a treia este facerea canonului, prin hotărârea în fața preotului că-l va face;

        - a patra parte, cheia Sfintei Spovedanii, este dezlegarea păcatelor, prin punerea mâinilor preotului pe capul credinciosului.

         Foloasele desei spovedanii sunt cinci:

        - păcatul nu prinde rădăcini în noi și se strică din suflet cuibul satanei;

        - omul ține minte ușor greșelile făcute de la ultima spovedanie;

        - dacă i s-ar întâmpla să cadă într-un păcat de moarte, îndată aleargă și se mărturisește, și intră în harul lui Dumnezeu, și nu suferă să aibă pe conștiință greutatea păcatului;

        - se oprește și se înfrânează de la păcate, aducându-și aminte că după puține zile se va mărturisi din nou.

        Sfânta Împărtășanie este de mare folos omului, dacă se împărtășește cu adevărat cu credință, cu pregătire și dezlegarea duhovnicului.

        Ne putem împărtăși cu adevărat în cinci feluri , în Biserica lui Hristos:

        - prima împărtășire și cea mai importantă este cea cu Trupul și Sângele Domnului;

        - a doua cale de împărtășire , după Marele Vasile, este împărtășirea duhovnicească pe calea rugăciunii;

         - al treilea fel de împărtășire este pe calea lucrării poruncilor lui Hristos;

         - a patra împărtășire este prin auz, de câtr ori am luat un înțeles duhovnicesc prin auz, de atâtea ori m-am împărtășit cu Hristos;

          - al cincilea fel de împărtășire este pe calea miridelor, a părticelelor ce se scot pentru noi la Sfânta Liturghie.

        

        Cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi , cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu. Când auzi în Sfânta Evanghelie pe Hristos, zicând: „Cel ce voiește să vină după Mine, să se lepede de sine” - adică de iubirea de sine, care ne leagă foarte mult pe toți  - , „să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie”, aici înțelegem crucea spirituală, crucea duhovnicească, pe care a purtat-o mai întâi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, nu pe umeri, ci în suflet.

       Hristos îndoită cruce a purtat. Una în suflet: suferința, răbdarea, usturimea, durerea, rușinea, scuipările, mâhnirile și întristarea.; și toate câte le ducea în suflet formau crucea cea spirituală a Domnului Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Iar a doua cruce, cea de lemn, a purtat-o pe umerii Săi și S-a răstignit de bunăvoie pe ea, pentru mântuirea lumii.

      Sunt trei feluri de lacrimi: bune, mijlocii și de la satana.

      Lacrimile cele bune sunt cele din dragoste pentru Dumnezeu. Al doilea fel de lacrimi bune sunt cele care vin din frica lui Dumnezeu. Al treilea fel de lacrimi bune sunt cele care se nasc din frica morții și din frica judecății.

       Lacrimile mijlocii, adică firești, nu-s nici bune, nici rele.

       Lacrimile rele: care se nasc din slavă deșartă, venite din mânie, de dezmierdare, din pagube.

      Vă invit să citiți povestioarele acestui mare părinte al ortodoxiei noastre!

Din bucătărie

     Din când în când mai bucătărim, iar din când în când mai facem și foto, și din când în când mai facem selecție și pentru blog.

 Friptură de găină cu piure
 și sos se roșii și ceapă

 Papanașii, preferații mei

 Ardeii copți

Pârjoluțele vegetale





 Sosul

 Vinetele și bostăneii care se freacă cu sare și se lasă la scurs

 Se dau prin făină, se prăjesc

 Am pus un condiment din usturoi și rozmarin














 Nu am cumpărat de o veșnicie ciupercuțe proaspete, am făcut ciulama și la tavă

Carne și legume la tavă