Istoria Bisericii. Biserica este atât omenească, cât și dumnezeiască. Venerarea Tradiției nu implică nu implică justificarea fără rezervă a tot ceea ce spun și fac reprezentanții săi. Nu trebuie să idealizăm Biserica sau să pretindem că în ea nu există defecte sau scandaluri omenești. Dar nu le vom sublinia până acolo încât tinerii noștri să-și piardă încrederea în curentul real - și permanent - al participării divine la istoria Tradiției și a Bisericii.
Apă vie, nu baltă stătătoare. Tradiția e apă vie. Nicio rugină de pe conductele care ne-o aduc nu trebuie să ne împedice vederea acestei ape vii. Simpla ei vedere trebuie să inspire sete, trebuie să arate că Iisus Hristos este Același (Absolut) ieri , azi și în veci. Dacă vreau ca în prezentarea Tradiției să înlătur „rugina depusă”, trebuie să folosesc discernământul.
„Până ce omului i se dă de sus „înțelegerea Scripturilor ” (Luca 24,45) și „cunoașterea tainelor Împărăției cerurilor” (Matei 13,11), până ce printr-o lungă luptă împotriva patimilor se smerește pe sine însuși și experimentează învierea sufletului și cunoaște tot ce se află pe această cale mare și tainică, e vital ca el să se alipească de tradiția și învățătura Bisericii și să nu se apuce să învețe pe alții de unul singur , oricât de erudit ar putea fi „ca om” pentru că și cele mai strălucite ipoteze omenești eșuează în fața vieții adevărate în Duhul ”.
Tradiția este relevantă în orice stare. Prezentarea Tradiției ca ceva relevant în viața fiecăruia e mai de ajutor decât prezentarea unui set de idei și practici care „trebuie ținute” fie că ne place sau nu. Aderarea la Tradiție e alipirea de prezent - trecut - viitorul divin , nu aderarea la trecutul în sine. Fiecare copil , indiferent de măsura sa duhovnicească , poate intra în curentul Sfintei Tradiții. Niciun adult sau copil n-a ajuns la capătul călătoriei; o continuăm de acolo de unde suntem . Inima fiecăruia poate căuta și găsi , poate să bată și să i se deschidă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu