Mi s-a părut interesant să scriu rugăciunea de dimineață a arhimandritului Sofronie găsită în carte la capitolul Rugăciunea pentru călăuzire: „Învață-mă ce să spun și cum să vorbesc. Iar dacă e voia Ta să nu răspund, atunci învață-mă să tac într-un duh de pace care să nu facă întristare, nici supărare semenilor mei”. Această rugăciune e cât toată filozofia lumii în ceea ce privește momentele potrivite pentru vorbire, respectiv tăcere. Rugăciunea pentru călăuzire ne va învăța discernământul , ne va învăța bizuirea pe Dumnezeu , ne va învăța cum anume să ne raportăm față de inima noastră și nu doar față de mintea noastră. Încercarea de a-i ajuta pe copii contribuie la propria noastră maturizare duhovnicească.
În Poruncile lui Hristos: calea spre persoană, măicuța ne amintește că scopul poruncilor Evangheliei nu e de a fi urmate ca niște legi cărora trebuie să li te supui fără crâcnire și care ne obțin o „notă de trecere” pentru rai. Ele sunt o oglindire în viața umană a vieții divine, a iubirii divine. În viața veșnică intră cei care încep să trăiască pentru această iubire veșnică încă de aici, pe pământ. Recunoașterea lui Hristos ca Dumnezeu veșnic în chip omenesc e temeiul care ne inspiră ținerea poruncilor Sale. Pentru cei care-L iubesc pe Hristos , această cale devine firească. Învățătura Sfântului Pavel despre Lege ne aduce aminte să nu facem din poruncile Noului Testament un set de reguli împovărătoare , ci să trăim și să învățăm într-un mod care să arate puterea lor dădătoare de viață și aplicarea lor personală.
Învățând iubirea . Dumnezeu este Unu pentru că Dumnezeu este Iubire . Tatăl împărtășește dumnezeirea cu Fiul și cu Duhul Sfânt din Iubire. Peroanele Sfintei Treimi trăiesc una în alta și fiecare pentru cealaltă. Scopul poruncii de a ne iubi unul pe altul este ca oamenii „să fie una așa cum și Noi (Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt) una suntem” (Ioan 17, 21). Iubirea reface natura zdrobită și frântă a lui Adam. Fiecare mică victorie spre drumul spre acest scop ne deschide și mai mult inima. Rezolvarea micilor certuri de pe terenul de joacă , îndemnarea copiilor să-și împartă dulciurile , depășirea geloziei dintre frați și surori au desigur o valoare în plan psihologic dar ele ne afectează în planul cel mai adânc al existenței noastre ca oameni și în cel al umanității universale. „Iubirea nu cade niciodată”(1Corinteni 13,8). Ceea ce nu înseamnă că iubirea e o caracteristică involuntară , statică, a divinității. Dumnezeu nu iubește pentru că ar fi „constrâns” de natura Sa să iubească . Iubirea Sa e naturală , dar este întotdeauna o energie liberă , dinamică și personală , nu ceva „automat”. Iubirea lui Dumnezeu este constantă , pentru că nu este diminuată de energii ostile în niciun fel sau grad. O astfel de iubire dăinuitoare e țelul nostru și o putem atinge numai practicându-o. Iubirea lui Dumnezeu, iubirea sfinților, propia noastră iubire, când sunt experimentate de copii ar trebui să fie de ajuns pentru a-i „învăța” iubirea. O viață întemeiată pe valorile iubirii, întâlnită în persoane concrete , va dezvolta cel mai bine capacitatea copilului de a iubi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu