„Suferința omului și iubirea lui Dumnezeu”, Preot Prof. Dr. George Remete(1)

     O altă carte din biblioteca mea, am vorbit și eu despre sferința și cartea aceasta apărută la Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române subliniază acest lucru raportând-o la iubirea lui Dumnezeu.

     Cartea este cumpărată pe 29 octombrie 2007 din Iași.

     În primul capitol intitulat În condicio historica a ființei, se tratează Ființa și suferința ca primă subtemă. Dacă n-ar exista suferința , n-ar mai exista întrebări , n-ar exista filozofie și nici teologie, în sensul istoric. Apoi se tratează Suferința ca spirit și natură , sens și nonsens. În lumea naturală, în condiția istorică a ființei, suferința este atât de copleșitoare și suverană încât pare singurul adevăr indiscutabil, adevărul total, identic cu ființa însăși. Viața omenească și lumea sunt o „vale a plângerii”; lumea în general și omul în special sunt întruchiparea deplină a suferinței. Pentru omul de astăzi suferința nu poate avea nicio explicație spirituală. Omul nu-i găsește niciun sens, o socotește absurdă și-și identifică viața nu cu înțelegerea ei ci cu strădania de a o evita.  În afara religiei sau credinței suferința nu are nicio explicație ; ea e absurdă și face absurdă însăși existența. Numai religia poate da o explicație suferinței , pentru că numai ea dovedește că suferința  - neputând constitui primordialul ființei  - nu este ființă , nu are ființă în sine ci este un accident în ființă. Toate religiile explică apariția suferinței ca urmare a păcatului unei părți din creatură față de Creator . Suferința ține de conștiință, încât se poate spune: câtă conștiință , atâta suferință! Suferința nu poate fi afirmată și discutată decât în condiția spiritului : tot astfel cum lumea, existența și ființa nu pot fi afirmate decât prin condiția spirituală , chiar în lumea istorică.

       „Înțelesul suferinței și realitatea iubirii lui Dumnezeu se pot descoperi însă dacă ajungem să realizăm că iubirea , ca esenșă a ființei, este o comunicare în tăcere. Adâncimea , totalitatea și supremul iubirii nu le dă cuvântul , ci tăcerea. Marile acte ale ființei , primele și ultimele adevăruri și lucruri ale ei sunt acte ale tăcerii. Prin urmare , trebuie să învățăm că tăcerea lui Dumnezeu față de suferința umană nu este absență , ci iubire, compasiune și lucrare în tăcere. ”
        „Credința creștină dovedește că suferința are un rost , că este cea mai înaltă „școală” de cunoaștere . Fără suferință, omul poate evita toată existența și poate face abstracție de semeni . Suferința este imperativul care îl presează pe fiecare om să ia act de existența semenilor săi, să-i accepte, să se deschidă și, de fapt, să se sacrifice pentru ei. Suferința este modul total , modul suprem de recunoaștere, cel mai bun și cel mai pedagogic mijloc de formare și de împlinire a omului pe pământ. Ea este pedagogia divină a maturizării și împlinirii , nu în absența , ci în prezența și asistența lui Dumnezeu.”                        
                                                                                                 AUTORUL