Ziarul

miercuri, 2 martie 2011

Despre suferință (6)

    Voi relata câteva aspecte desprinse din „ predica despre copilul îndrăcit” pentru a sublinia suferința pe care o are omul  uneori din cauza păcatelor    și cum devine îndrăcit ca urmare a acestor păcate.  
     Toate patimile de care suferă omul pe fața pământului vin mai cu seamă din două părți ale firii noastre: din partea mânioasă a sufletului și din partea poftitoare a lui. Dar pe lângă ele mai este și partea rațională care n-are a face cu aceste patimi dobitocești , legate de simțiri.
     Sufletul omului are astfel trei părți și din fiecare se nasc : eresul, credința strâmbă, nebunia, hula, nediscernământul, nedreapta socotelă, nechibzuința, nemulțumirea de binefacerile lui Dumnezeu și ale oamenilor și cele asemenea. Celelalte două părți sunt mânia și pofta.
     Din partea mânioasă se nasc în om aceste păcate: ura de oameni, zavistia sau bucuria de răul altuia, pizma, râvna cea rea, răutatea, mânia, iuțimea, ținerea de minte a răului.
     Lăcomia pântecului, desfrânarea, beția, lenea, dezmierdarea, moleșeala, trândăvia sunt păcate ale părții poftitoare a sufletului . Când omul cade în acestea , este îndrăcit. Căci zice tatăl copilului: „Doamne, de multe ori l-a aruncat el în foc și de multe ori în apă”. Focul este mânia și toate păcatele care se nasc din mânie, iar apa este pofta. Deci, de câte ori suntem în păcatele urii, ale zavistiei, ale pizmei, ale iuțimii, ale bârfirii, ale nemulțumirii, ale răpirii, ale dorinței de răzbunare, când ținem minte răul asupra altuia, de tot atâtea ori suntem aruncați de satana în focul mâniei. Și de câte ori ne îmbibăm pântecele , și ne îmbătăm, și curvim, și preacurvim, și ne destrăbălăm împotriva firii, și ne lăsăm prinși de dezmierdare, de lene și de trândăvie, adică de moleșeală voinței de a lucra fapta cea bună , de atâtea ori suntem trântiți de satana în apa poftelor noastre.

     A venit odată la Sfântul Antonie o femeie care era foarte îndrăcită și fusese la mulți sfinți în pustie și la multe mănăstiri dar nu se tămăduise. Și s-a rugat Sfântul Antonie 40 de zile și nu s-a tămăduit. Pe aceasta o chinuia dracul foarte rău, fiindcă era stăpânită de o căpetenie a iadului din cele mari, un domn al puterilor văzduhului, cum îi numește apostolul Pavel. Și atunci a dus-o pe această femeie la ucenicul său Pavel. Și-i zice: „Pavele, vezi femeia asta? Să scoți dracul dintr-însa, că eu nu-l pot scoate!” „Da, Părinte, dacă poruncești Sfinția Ta, dar cum să-l scot?” „N-ai voie nici să mănânci, nici să bei, ci să te rogi tot timpul, până va ieși dracul din ea. ” „Da, Părinte.” Și s-a suit Pavel pe o stâncă și a ridicat mâinile la cer și a stat așa 30 de zile și 30 de nopți, ca un stâlp; nici n-a dormit, nici n-a mâncat, nici n-a băut nimic . Din când în când se uită la femeie, c-o țineau legată neamurile ei cu lanțuri, și zicea: „Ieși, drace, din zidirea lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Părintelui Antonie!” Și la 30 de zile, când a coborât mâinile în jos, s-a dus și a însemnat-o cu semnul crucii, zicând: „Așa zice Părintele Antonie: cu rugăciunile lui să ieși diavole, din zidirea lui Dumnezeu!” Și a început să iasă din gura femeii un balaur , care s-a întins pe 70 de stânjeni lungime. Și când a ieșit , s-a făcut în văzduh mare ca para focului și apoi s-a stins. Și femeia a rămas moartă trei zile și trei nopți; de credeau toți că i-a ieșit sufletul. Și s-a spăimântat Sfântul Antonie și toți oamenii care erau de față de acea minune și foarte s-au cutremurat văzând acel drac așa de uriaș. Iar femeia după trei zile a început să se miște și au împărtășit-o cu Prea Sfintele Taine , și așa s-a făcut sănătoasă și s-au dus rudele cu dânsa.
     Sfântul Antonie l-a întrebat pe Dumnezeu ce fel de diavol a fost și de ce nu a putut să-l gonească el. Răspunsul se refera la o căpetenie a iadului și Pavel a avut mai multă smerenie și a ținut mai mult post decât Sfântul Antonie, de aceea a primit darul de a scoate acel drac înfricoșat.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu